Vizită în Mărginimea Sibiului. Orlat.

Sibiul este un oraș în care să tot revii, dar nici Mărginimea nu e mai prejos. După o documentare sumară, am ales ca primă destinație Orlatul, una dintre cele mai vechi localități din Mărginimea Sibiului, un sat aflat la 17 km de Sibiu sau la aproximativ 20 de minute de mers cu trenul.

Am ajuns la Orlat pe la ora 13.00 și am luat-o pe un drum care părea să ne ducă spre centrul localității. La sfârșitul primei poteci apar în cale doi țărani care stăteau la sfat și ne-am gândit să ne apropiem ca să-i întrebăm ce putem vizita în localitatea lor.

Le-am zis că am remarcat porțile frumoase din lemn, nelipsite aproape la fiecare casă, în stil săsesc la fel ca și casele, mai vechi și mai noi, majoritatea construite după primul Război Mondial, când o mare parte din ele au fost făcute una cu pământul.

„Casa în care stau i-a aparținut bunicului. În 1916, în timpul luptelor dintre armata română și germană a fost distrusă, apoi, ridicată din temelii.”, ne povestește orlățeanul Mircea Avram, care a rămas un fel de ghid pentru noi, pe tot parcursul aflării noastre în localitate.

Cu  două zile înainte de Crăciun, gospodinele coceau pâine și cozonaci. Nu am putut să plecăm nici noi fără o bucată de cozonac copt la Orlat.

Ne-am îndreptat spre centru apoi am mers către Biserica Ortodoxă, fostă Greco-Catolică, pe teritoriul căreia se află și cimitirul eroilor. „La început toate crucile erau din lemn. Pe timpul lui Ceaușescu început să fie instalate aceste monumente din beton.”, zice Mircea. Apoi a început să citească câteva însemnări de pe cruci. „Acesta a fost prieten cu bunelul meu… Acesta a fost un vecin… ș.a.m.d..

Am ieșit din biserică, iar pe Strada Lungă, care duce în munți, am întâlnit un bătrân cu nepoțelul în brațe care netezea un cal cu ciucuri roșii și am imortalizat momentul.

Apoi, ceva mai înainte am mai întâlnit niște țărani nostimi.

Unul dintre ei, Ion, ne-a adus la un moment dat o fotografie, făcută în ajun de Crăciun. Era îmbrăcat în june, alături de alți juni din satul său, care s-au strâns la Săliște, conform tradiției care se mai păstrează până astăzi.

După asta am intrat în ograda unuia dintre ei și i-am făcut o fotografie călare pe cal, la rugămintea sa. După asta ne-am continuat drumul.

Căsuțele vechi din lemn ne-au atras atenția în mod deosebit. Multe dintre ele cu o vechime de peste 100 de ani.

Căutam un magazin alimentar să cumpărăm niște apă pentru că mi se făcuse sete. Intrasem într-unul mai devreme, dar aveau doar apă gazată. Am văzut niște copii ceva mai sus, tot pe Strada Lungă și i-am întrebat dacă ar putea să ne aducă o cană de apă. O fetiță de vreo patru ani s-a ridicat și a alergat spre casa ei, care era chiar peste drum și într-un minut se întoarce cu o cană cu apă. Eu, de însetată ce eram am dus-o direct la gură și am început să beau grăbit. După vreo trei înghițituri îmi dau seama că fetița mi-a adus apă gazată. Am zâmbit în gândul meu, i-am mulțumit și i-am urat sănătate. Ea părea fericită că a putut să facă un bine.

Ne-am continuat drumul care urca încet-încet în munte. În ziua aia am făcut aproape opt kilometri dintr-un capăt în altul al localității dus-întors.

Simțeam aerul mai rece și mai proaspăt, iar pe lângă noi curgea râul Orlățel. „De aici iau oamenii din sat apă. Să mergem să vă arăt Castelul de Apă.”, ne zice Mircea.

Castelul de apă este instalația care purifică apa venită din râul de munte și care ajunge în casele oamenilor.

Sus pe deal se vedea o turmă de oi, doi dulăi și un cioban, iar jos ieșea fum din hogeaguri.

Peisajul era complet.

Iar noi am revenit la Sibiu.

---

Fiți cu noi și pe facebook.com/welovesibiu